o viață nu-i 450 de ani

Auzi, ți s-a întâmplat vreodată să mergi liniștit pe stradă și brusc să-ți fie scârbă de marginile drumului? Sau pfff, drumul în sine, orice e posibil. Gunoaie. Peste tot gunoaie. Și te lași de o sticlă, un pahar, dar sunt chiștoace peste tot, sticlă spartă, pampers, șervețele folosite…să continui? Cred că ai imaginație.

Mie mi-e silă.

E chiar îngrozitor. Bine, nu-ți pasă, poate, de încălzirea globală. Dar nu ți-e silă să vezi așa ceva la orice colț de stradă, orice spațiu amenajat pe drum ca să oprești mașina? Unde, ironic, e împânzit de coșuri de gunoi, dar degeaba.

Hai să facem treaba treabă. Nu vorbim la general, nu citim în stele. Luna martie, 2019. Am fost la bunica la țară pentru un sfârșit de săptămână. Merg cu tata la izvor; bunică-mea e disperată după apă de izvor. I-am adus vreo 54 de litri de apă, să nu se mai plângă pănă la vară (da, da, discuția despre apa stătută e pentru altă dată). La trei-cinci minute de mers cu mașina în afara satului, pe dreapta dai de faimosul izvor. Dacă nu era amenajat – cimentat împrejur, iar țeava din plastic prin care ieșea apa nu era departe de sol, făceam stânga împrejur și plecam. Minunățiile astea se găseau în ogașul de mai sus și jos de izvor (măcar imediat în împrejur era curat, toate astea sunt la vreun metru mai jos/sus). Tot mizerabil pentru mine, da’ n-ai ce-i face babei la 76 de ani!

Da, da, și-n prima poză e ironia cea mai mare. COȘ DE GUNOI!

Dar oamenii sunt comozi. De ce să facă 6-7 pași de la izvor până la coș? E mai comod să fie aruncat unde ești. Că doar suntem animale. Mai zicea o rudă ceva și-mi scuz limbajul: “ne căcăm unde mâncăm”. Dar nu puteam găsi expresie mai bună.

Era apusul aproape. Am zis să traversez strada, să fac o poză mai bună. Apoi am făcut greșeala de a mă uita pe malul râului, peste bordură. Am fost întâmpinată de un peisaj mirific, demn de niște chei! Pentru că da, acolo sunt chei, arie ce ar trebui protejată teoretic.

Superb, nu vi se pare? Eu m-am îndrăgostit de natura asta…

Okay, pălăvrăgeala asta e ca să îți arăt că e o problemă. Una reală, ce se întâmplă acum, la noi acasă. România e casa noastră. Nu sunt poze de pe internet, dintr-un râu inundat de sticle de plastic din Indonezia (da, alt exemplu concret – https://www.instagram.com/p/BqismP6nn13/?utm_source=ig_share_sheet&igshid=1012fwkgmtgxg).

Pe lângă faptul că e inestitic, probabil mirositor, e dăunător. Te lași de cum arată, DACĂ n-ar afecta. Dar o face. Câteva exemple concrete? Sticla aia de plastic? 450 de ani. 450 de ani până pământul va fi capabil să o “absoarbă” fără să îl mai afecteze negativ. Chiștocu’ ăla? 1-5 ani. O doză? 200 de ani. Punga de plastic? A 25 a pe care ai cumpărat-o de la magazin și ai aruncat-o că oricum n-aveai nevoie de ea în realitate? 10-20 de ani. Un pai? 200 DE ANI. Un amărât de pai. Un scutec? 450 de ani. Rezumat așa, arunci acum doza aia de Cola, care oricum te orăvește, și până mori tu și poate și copiii tăi, tot nu s-a degradat. Și aici vorbim doar de un om. Nu de miliarde. Și vrei să auzi ceva la fel de amuzant? 50,000 de doze se produc în vreun minut. Aproximativ, nu-s la sondaje. Nu-s nici matematician, dar 50,000 (doze) x 450 (ani până la degradare)….e mult. Mult prea mult.

Toate astea ca să realizezi cât de mare e, de fapt, problema. Urmează alte articole care să te ajute să te adaptezi, ușor-ușor. Lucruri atât de ușoare pe care le poți face zi de zi ca pământul să nu moară la fel de repede. E casa ta.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s